Viziunea 7 a născut ea însăși, Dan Damaschin


Să-ţi placă să fii neştiut. Nu eşti mulţumit de tine şi de lume decît dacă te conformezi acestui precept. Esenţialul n-a necesitat niciodată nici cel mai mic talent.

Orice nu izvorăşte din sînge. La capătul lor, eşti sfărimat, năucit, rătăcit, fără amin­ tiri şi presimţiri, şi chiar fără să ştii cine eşti. Şi atunci ziua pare inutilă, lumina vătămătoare, şi încă şi mai chinuitoare decît întunericul.

Tot ce micşorează influenţa con­ ştiinţei şi-i compromite supremaţia. Dacă vrea să vadă în el însuşi, trebuie să închidă ochii, să renunţe la acţiune, să iasă din torent. Ceea ce numim "viaţă interioară" e un fenomen tardiv, care n-a fost posibil decît printr-o înceti­ nire a activităţilor noastre vitale, căci "sufletul" n-ar fi putut să apară, nici să se afirme decît în detrimentul bunei funcţionări a organelor.

Această formă de dependen­ ţă, cea mai umilitoare din cîte sînt, nu încetează să mă bîruie, în vreme ce-mi risipeşte puţinele iluzii viziunea 7 a născut ea însăși mai rămăseseră conjunctivita virală agravează vederea şanselor de viziunea 7 a născut ea însăși fi liber, asupra libertăţiî, pur şi simplu.

La ce bun să te umfli în pene cînd eşti la discreţia Umezelii şi Uscăciunii? Ţi-ai dori o robie mai puţin vrednică de milă şi alt soi de zei. E într-adevăr un abis, o prăpastie, în care nu cazi, ci, di mpotrivă, din care ieşi, spre marea pagubă a fiecăruia.

In filozofie şi în orice, originalitatea se rezumă la nişte de­ finiţii incomplete. Orice dorinţă învinsă te face puternic. Avem cu atît mai multă putere asupra acestei lumi cu cît ne depărtăm de ea, cu cît aderăm mai puţin la ea.

Renunţarea conferă o putere nemăr­ ginită. Damnat sau nu, omul simte o nevoie imperioasă de a fi în inima lucrurilor. Faptul că este, că a devenit om se da­ torează în exclusivitate tocmai acestui lucru.

Şi dacă Într-o zi n-ar mai simţi această nevoie, ar trebui să se dea la o parte în folosul unui alt ani­ mal, mai orgolios şi mai nesăbuit. Nu-i plăcea să facă demonstraţii, nu ţinea să convingă pe nimeni. Celălalt e o născo­ cire de dialectician. Faptul de a scrie o pagină fără cusur, o frază numai, te înalţă dea­ supra devenirii şi stricăciunilor ei.

Transcendem moartea căutînd indestructibilul prin cuvînt, prin simbolul însuşi al caducităţii.

  • În urma unei călătorii în Asia, s-a redescoperit pe sine și sensul existenței sale, amintindu-și de cel mai bun prieten al său care nu a părăsit-o niciodată, scrisul!
  • Dan Damaschin - Wikipedia

Pe stradă eşti mai liniştit, pentru că acolo te gîndeşti mai puţin la tine însuţi, şi totul slă­ beşte şi se estompează, începînd cu dezordinea. Par atît de noi, de pline! Cu vîrsta, ele nu mai surprind, le cunoşti prea bine. Or, fără un dram de neprevăzut, nu merită să fie îndura te.

Nimeni nu poate să admită că ce izvorăşte din profunzimile sale ar putea să nu valoreze ni­ mic. O contradicţie în termeni. Ce s-ar spune despre o rugăciune al cărei obiect ar fi religia? Căci ce e vlă­ guirea dacă nu o perplexitate congenitală? Şi ce uşurare că s-au pierdut! E ciudat că te resemnezi cu mîn­ tuirea celuilalt, dar nu cu avantajele trecătoare de care se poate bucura acesta.

Dan Damaschin

Aceea care recurge în mod constant la insolit oboseşte repede, nimic nefiind mai in­ suportabil decît uniformitatea excepţionalului. Or, doar căutînd incorec43 titudinea, fără să abuz ezi totuşi de ea, numai dacă eşti în orice moment la un pas de solecism dai scrisului o urmă de viaţă.

Această sminteală e atît de înrădăcinată şi atît de utilă, încît e imposibil să-ţi imaginezi ce s-ar întîmpla cu fiecare dintre noi dacă ea ar dispărea într-o zi. Manie neobişnuită, deloc molipsitoare. Rari sînt, într-adevăr, cei care suferă de ea, pe care-i rod întrebările şi care nu pot să accepte nici o certitudine pentru că s-au născut în consternare.

Ea nu se va întoarce niciodată. Sufăr şi nu sufăr pentru asta. Totul e unic - şi neînsemnat. Tot ce vine de la Ea are darul să mă tulbure. Haworth e locul meu de pelerinaj. Oamenii nu pot decît să-ţi întoarcă spa­ tele. Viaţa nu le pare suportabilă decît naturilor su­ perficiale, tocmai celor care nu-şi amintesc. Intr-o zi, pe nepregătite, îi spune disci­ polului său, extrem de surprins, să nu încerce să se omoare, ci să facă mai bine o călătorie.

viziunea 7 a născut ea însăși care este vederea veverițelor

Por­ fir plecă în Sicilia: se vindecă acolo de melan­ colia de care suferă, dar, adaugă el plin de părere 45 de rău, a trebuit astfel să lipsească de la moartea maestrului, petrecută în absenţa sa. E multă vreme de cînd filozofii nu mai citesc în suflete. Nu e meseria lor, se va spune.

viziunea 7 a născut ea însăși

Viziunea 7 a născut ea însăși poate. Dar să nu ne mai mirăm că ei nu prea ne mai interesează. În ambele cazuri, ceea ce primează este dorinţa de a ului. Dar ceva îmi spune că, după un anumit timp, îi stăpîneşte o bucurie secretă, pe care n-ar accepta s-o schimbe pe nici una din amintirile lor, chiar şi pe cea mai înălţă­ toare.

Lipsă de caracter, asta e, şi nimic altceva. III Să simţi pe neaşteptate că ştii tot atît cît ştie Dumnezeu despre toate lucrurile şi la fel de brusc să vezi cum dispare această senzaţie. Trebuie să trăieşti cu faţa la realitate, şi nu cu faţa la spirit. Facem pe surzii, în vreme ce ne gîndim că farsa e prea cunoscută şi că data viitoare va tre­ bui să avem în sfîrşit curajul să capitulăm.

Nu-mi plac, dintre gînditori, decît vulca­ nii stinşi. Chiar dacă n-aveam presentimentul per­ sonajului şters ce eram pe cale să devin, ştiam în schimb că, orice s-ar întîmpla, Perplexitatea nu mă va abandona, că va veghea asupra anilor mei cu exactitatea şi zelul Providenţei.

Cînd, în cărţile p e care le scriem, vorbim de experienţele noastre, o fa­ cem fără sublinieri şi clarificări, căci le-am po­ vestit de o mie de ori mai înainte.

Dovadă că secretul a toate rezidă în act, şi nu în reţinere, cauză funestă a conştiinţei. Nu şi-o poate imagina nimeni. Ca după prăbuşirea Atenei sau Romei, viziunea 7 a născut ea însăși va produce o lungă întrerupere, din cauza epuizării mijloa­ celor de expresie, ca şi a epuizării conştiinţei înseşi. Omenirea, ca să restabilească legăturile cu trecutul, va trebui să-şi născocească o' nouă restabilirea dietei vizuale, fără de care nu va putea niciodată să ia artele de la capăt.

O sectă agresivă care a distrus şi cucerit un imperiu, moştenindu-i tarele, începînd cu gigan­ tismul. Aş crede mai curînd că ele se aflau acolo cu mult înaintea lui, şi că sosirea lui le-a cufundat pe toate într-o stupefacţie din care nu şi-au re­ venit încă.

E ca şi cum sinuci­ derea i-ar fi precedat opera. Pentru noi, tocmai aici se află cauza interesu­ lui pe care li-l purtăm. Nu sîntem atraşi de un mod de a gîndi, ci de evenimentele, de biografia unei gîndiri, de sisteme laser oftalmice şi aberaţiile care există acolo, într-un cuvînt de spiritele care, ne­ ştiind cum să se pună în acord cu celelalte, şi Î1.

Sem­ nul lor distinctiv? Un dram de artificiu în tra­ gic, o urmă de joc pînă şi în incurabiL. Doctorii, spune ea, n-au nici o putere în această privinţă, iar stareţa unei mînăstiri, în prezenţa unor bolnave de acest fel, n-are deCÎt o scăpare: să le inspire teama de autoritate, să le ameninţe, să le înfricoşeze.

Metoda pe care o recomandă sfînta rămîne pînă în prezent cea mai bună: în faţa unui "depre­ siv", ne dăm bine seama că n-ar fi eficace deCÎt şuturile, palmele, o cotonogeală zdravănă.

Este, de altfel, ceea ce face acel "depresiv" el în­ suşi atunci cînd se hotărăşte să pună punct: fo­ loseşte mijloace energice. La rigoare, pot să mă agit, dar nu pot acţiona. Înţeleg bine, prea bine, cu­ vintele lui Wordsworth despre Coleridge: Etern­ al activity without action.

Viziunea 7 a născut ea însăși se întîmplă ca această forţă să ne părăsească, iată-ne înde noi cu ceea ce rămîne din persoana noastră: prostraţia şi de­ zastrul.

II 53 Făcînd acest elogiu - atît de puţin german - al clarităţii, Kleist nu se gîndise în mod deo­ sebit la filozofie, în orice caz nu pe ea o avea în vedere; cu toate acestea, e cel mai bun reproş vedere slabă în Yorkies s-a făcut jargonului filozofic, pseudolimbaj care, vrînd să exprime idei, nu izbuteşte decît să capete relief pe seama lor, să le altereze şi să le întunece, să se pună pe sine în valoare.

Prin­ tr-una din uzurpările cele mai jalnice, cuvîntul a devenit vedetă într-un domeniu în care ar tre­ bui să fie imperceptibil.

Cuvîntul Schadenfreude, bucurie răutăcioasă, e un contrasens. Să faci rău e o plă­ cere, nu o bucurie. Bucuria, singura victorie ade­ vărată asupra lumii, e pură în esenţa ei, este deci ireductibilă la plăcere, întotdeauna suspectă atît în sine, cît şi în manifestările ei.

Un oportunist lipsit de dorinţe. In comparaţie cu vegetalul, totul pare nepotrivit, nereuşit. Soarele ar fi trebuit să se supere la ivirea primei insecte şi să-şi schimbe locul la apariţia neaşteptată a cimpanzeului.

Din păcate, n-avem aceeaşi convingere faţă de ceea ce facem noi înşine. Cînd n-ai avut orgoliul să întemeiezi o re­ ligie - sau cel puţin să distrugi una - cum să îndrăzneşti să te arăţi la lumina zilei?

viziune mai mică de 1

Nu tinzi către ea, o descoperi în tine. E ceea ce-mi spuneam citind că un rău pentru îmbunătățirea vederii, aflat în Japonia de optsprezece ani, nu putea să nu­ mere cu totul decît şaizeci de convertiţi, pe dea­ supra şi în vîrstă.

  1. Maria Mazilu, făcând „ocolul Pământului” ca să ajungă la ea însăși
  2. Dreptul la vedere 2020

Ba i-au mai şi scăpat în ulti­ mul moment: au murit după obiceiul japonez, fără regrete, fără chinuri, ca vrednici urmaşi ai strămoşilor lor, care, pentru a se căli pe vremea luptelor împotriva mongolilor, se lăsau pătrunşi de neantul tuturor lucrurilor şi de propriul lor neant. Ea a fost, o perioadă considerabilă, principala preocupare a 0!

Îentalilor: nu le plăcea lor poziţia orizontală? Indată ce te întinzi, timpul încetează să curgă, şi să conteze. Istoria este produsul unei stirpe verticale. În calitate de animal vertical, omul trebuia să se obişnuiască să privească drept înainte, nu numai în spaţiu, ci şi în timp. Ce jalnică obîrşie are Viitorul! Soţia lui, din milă, se ducea să sune din cînd în cînd la uşă.

Eşti atît de sătul de ea, încît nu mai ailputerea să-i adaugi o singură virgulă, fie ea şi indispensabilă. Ceea ce hotărăşte gradul de finisare al unei opere nu e nicidecum o exigenţă artistică sau de fidelitate, ci oboseala şi, mai mult încă, dezgustul. Mai mult aduce a activitate creatoare să mîzgăleşti o carte poştală decît să citeşti Fenomenologia s p iritului.

videoclip despre vedere și ochi

Dar la ce-mi foloseşte asta? Gîndindu-mă dintr-o dată, după atîţia ani, că, orice s-ar întîm­ pla, n-o s-o mai întîlnesc niciodată, era cît pe ce să-mi vină rău. Nu înţelegem ce e moartea decît amintindu-ne pe neaşteptate chipul cuiva care nu va fi avut nici o importanţă pentru noi. Această anomalie Încetează să fie percepută ca atare, dacă te gîndeşti că arta, pe cale de ep uizare, a devenit în acelaşi timp im­ posibilă şi facilă.

Lucrul e evident, şi toată lumea este mai mult sau mai puţin de acord cu asta. Atunci, de ce să elogiezi sau să ponegreşti? E inatacabil şi de nezdrun­ cinat. El e ja tum-ul nostru. Evenimen­ tele sinistre - sau groteşti - cer locul comun; terifiantul, ca şi penibilul, nu se împacă decît cu clişeul. Păstrezi mereu una fără să ştii, şi această speranţă inconştientă le compen­ sează pe toate celelalte, explicite, pe care le-ai respins sau le-ai secătuit.

A 61 căpătat în aşa măsură deprinderea vieţii, încît a devenit incapabil de moarte. Îţi transmitea cecitatea luî. Acesta ar fi, pentru memorie, un mod de a se răscumpăra, dat fiind că, neînregistrînd de obicei decît nenorocirile suferite, ea se stră­ duieşte să zădărnicească fericirea şi că asta-i reu­ şeşte de minune. Nici unul nu are aerul că respiră, că merge.

Capitolul 6 Noiembrie—decembrie Seminţia lui Adam ţine o carte de aducere-aminte—Seminţia sa dreaptă predică pocăinţa—Dumnezeu i se revelează El Însuşi lui Enoh—Enoh predică Evanghelia—Planul salvării a fost revelat lui Adam—El a primit botezul şi preoţia. Şi Adam a slăvit numele lui Dumnezeu; pentru că el a spus: Dumnezeu mi-a dat un alt fiu în locul lui Abel, pe care l-a ucis Cain. Şi lui, de asemenea, i s-a născut un fiu şi el l-a numit Enos.

Fie­ care pare pus în mişcare de un resort: nimic spontan; zîmbete mecanice, gesticulaţie de spec­ tre. Tu însuţi spectru, cum să vezi în ceilalţi oa­ meni vii? Nesfîrşită poezie fără cuvinte. Cum dis­ pare, nu mai sînt decît un obiect neînsufleţit. Ştim mai multe despre un necu­ noscut care i se dedică decît despre cineva care e insensibil la muzică şi de care ne lovim zilnic.

De cînd nu mai tră­ ieşte în umbra nimănui, se grăbeşte, şi asta-l întristează, şi ar da orice ca să regăsească vechea cadenţă.

IV Să împarţi lovituri care n-au nici o ţintă, să ataci pe toată lumea fără ca nimeni să-şi dea seama, să arunci săgeţi a căror otravă o primeşti numai tu! Iartă toate insultele, nu-şi amin­ teşte de nici una.

Cît îl invidiez! Ca să fiu ase­ meni lui, ar trebui să străbat mai multe vieţi şi să-mi epuizez toate posibilităţile de metempsi­ hoză.

Mă gîndesc la asta ca la perioada cea mai activă din viaţa mea. De mine să fie vorba? Să fie cu adevărat numele meu? El este, într-adevăr, umple spaţiul, e pe buzele trecătorilor. Toţi îl pronunţă, chiar viziunea 7 a născut ea însăși aceast ă' femeie viziunea 7 a născut ea însăși cabina învecinată, în oficiul p oştal.

Stările de veghe ne mistuie ultimele urme de bun-simţ şi de modestie, şi ne-ar face să ne pier­ dem minţile dacă teama de ridicol n-ar apărea ca să ne salveze. Impostură şi ticăloşie la lumina zilei. Nesince­ ritatea lui se simte în toate mişcările, în toate vorbele.

viziunea 7 a născut ea însăși

Termenul nu e potrivit, căci nesinceri­ tatea înseamnă să ascunzi adevărul, înseamnă să-I cunoşti, dar în el nu există nici o urmă, nici o picătură, nici un dram de adevăr, nici de min­ ciună de altfel, nimic, în afară de o asprime scîr­ boasă, o nebunie interesată. După care, am lăsat-o în plata Domnului, spunîn­ du-mi că deosebirea dintre ea şi mine ar fi cu totul neînsemnată dacă, la rîndul meu, aş începe să-mi debitez acuzaţiile în faţa primului venit.