Vederea se zvârcolește într-un ochi


O prăvălise pe sofa şi, cu genunchiul drept, îi zdrobea sânii. Degetele şi le înfipsese în gâtul ei plin şi alb parc-ar fi vrut să înăbuşe un răspuns de care se temea. Îi simţea corpul zvârcolindu-se, întocmai ca subt o îmbrăţişare fierbinte, şi zvârcolirea îl înfuria mai nătâng.

Repeta acelaşi cuvânt, cu acelaşi glas horcăit, forăind pe nas rar, prelung.

modul în care afectează cicoarea vederii

Ochii lui umflaţi nu vedeau totuşi nimic, ca şi când s-ar fi coborât peste ei un obositor văl roşu Într-un târziu, o atingere molatecă îi cuprinse braţele, numai câteva clipe, şi apoi se topi, neputincioasă.

El îşi dădu seama, ca prin vis, că trebuie să fie mâinile ei, încercând să se apere. Şi atunci, deodată şi foarte desluşit, îşi auzi propria-i voce, aspră, strâmbă, gâfâită, răbufnind ca dintr-o adâncime de pivniţă.

Privirea îl ustura ca o mustrare nesuferită: — Ta Vruse să strige, dar acuma sunetele i se sfărâmau în cerul gurii, hârâitoare şi uscate, iar globurile albe în aceeaşi vreme se măreau mereu şi se împreunau într-un disc cenuşiu, care apoi începea să se învârtească ameţitor împrejurul petei albastre nemişcate.

Un simţământ greu de leşin îi înmuie braţele. I se părea că are să se prăbuşească şi căuta desperat un sprijin Ca trezit dintr-un coşmar, sări trei paşi înapoi. Degetele îi rămaseră răşchirate şi ţepene. Se uită împrejur năucit. Făcea sforţări să se orienteze. Razele becurilor, gălbui şi filtrate, îl dureau, ca şi când ar fi intrat repede, după un întuneric mare, într-o lumină orbitoare.

Toate lucrurile i se înfăţişau cu reliefuri neobişnuite.

Навигация по записям

Lângă sofa, blana de urs alb se zbârlise, iar capul cu ochii morţi, de sticlă, îl privea căscând gura către el, ameninţător. În cămin două buturuge mocneau cu flăcări galbene, ce se răsuceau şi se întindeau mânioase ca nişte limbi de balaur. Între cele două ferestre dinspre stradă, consola, cu oglinda până-n tavan, încărcată de pufuri, borcane, sticluţe şi alte obiecte, din arsenalul de întreţinere a frumuseţii feminine, părea o fiinţă vie încremenită de ruşine.

Ajunse lângă uşa dormitorului, potrivindu-şi manşetele şi mânecile boţite, dar uitându-se mereu uluit la sofaua pe care ea zăcea neclintită, cu capul spre dânsul, încât îi vedea numai creştetul puţin aplecat în dreapta, pieptul decoltat şi rochia mototolită.

Milioane de gânduri îi plouau în minte şi se ciocneau în zgomote surde. Când, după un răstimp, i se mai potoli inima, observă că singurul zgomot în lume îl făcea respiraţia lui ostenită; încolo o tăcere blândă, moleşitoare; chiar focul în cămin ardea acum atât de lin, parc-ar fi fost un foc imaterial. Numai căldura era sugrumătoare. Sudorile îi curgeau pe obraji ca lacrimile. Şi totuşi mai rău îl supăra tăcerea încât, ca s-o alunge, rosti: — Madeleine! Căutase să fie dulce şi se înspăimântă de glasul care parcă era al unui străin duşmănos.

Îşi aminti că tot astfel îl mirase acelaşi glas vederea se zvârcolește într-un ochi când Şi deodată se simţi copleşit de o ruşine mare, parcă s-ar fi pomenit gol în mijlocul unei mulţimi batjocoritoare.

Îşi dădea seama că, deşi avea ochii aţintiţi asupra sofalei, sufletul lui nu voia să vadă nimica de frică să nu trebuiască a înţelege prea curând. Câteva clipe avu simultan toate certitudinile: că trăieşte şi că e moartă, că a ucis-o vederea se zvârcolește într-un ochi că n-a ucis-o, că nu s-a întâmplat nimic şi că s-a sfârşit tot În aceleaşi clipe însă îşi mai reamintea cum, pe când se năpustise asupra ei, îi stăruise în creieri, ca o poruncă, gândul că trebuie s-o omoare şi că totuşi n-are să moară Deodată, într-un fior de spaimă, zări, drept în faţă, un tânăr cu părul negru, puţin vâlvoit, cu figura rasă, fină, ovală şi răvăşită, cu ochii rătăciţi, îmbrăcat în frac, dar cu manşetele ieşite din mâneci, cu plastronul frământat şi o aripă a gulerului ridicată până la ureche, ca la eroii aristocratici în filmele americane, după o încăierare de box cu rivalul burghez… Tresări când îşi recunoscu chipul în oglindă.

Surâsul însă îi îngheţă brusc pe faţă ca o mască. În oglindă, de pe sofa, cu capul plecat uşor într-o parte, Madeleine îl privea cu ochii foarte mari şi albi şi cu o figură parcă dispreţuitoare.

Buimăcit porni spre ea, dar un zgomot îi reteză mişcarea. Braţul Madeleinei, alb şi rotund, alunecase jos, oprindu-se pe gâtul ursului parc-ar fi vrut să-l alinte. Acum Puiu Faranga avu fulgerător revelaţia realităţii. Ochii ei păreau vii, braţul ei se lăsase într-o mişcare vie, şi tocmai acestea îi spuseră mai limpede că nu mai e nici o speranţă.

Spaima că a stins o viaţă omenească i se răsucea în suflet ca un pumnal.

vederea urechii medii

Nu mai ştia ce să facă, şi neştiinţa aceasta îl umplea de groază, iar liniştea dimprejur îl sugruma. Întoarse deodată spatele cu o sforţare cruntă, ca şi când şi-ar fi smuls picioarele dintr-o ţintuire, şi porni afară pe uşa deschisă a dormitorului. În şira spinării o mână urmăritoare îl trăgea înapoi II Avea paşii şovăitori şi clătinaţi ca un om beat. Trecu prin odaia de dormit, în care ardea un singur bec albastru, ochi pânditor, apoi printr-un salonaş întunecos, ieşi în hall, unde era o lumină supărător de vie, şi se repezi la o uşă închisă în faţa căreia se opri, parcă i s-ar fi sleit puterile.

Pe urmă totuşi se pomeni înlăuntru, zvârlit ca de un vânt năprasnic, bâiguind: — Tată! Bătrânul Policarp Faranga se ridică speriat de după birou. Văzând pe fiul său, îl apostrofă puţin nervos: — Tu es fou?

Groaza i se risipi şi făcu loc unei desperări ameţitoare. Se apropie de birou şi se prăbuşi istovit în fotoliul larg de piele. Bătrânul, în picioare, îl examina ceremonios şi jicnit pentru necuviinţa lui de-a se fi rostogolit pe scaun înainte să-l fi poftit.

Carmen Popescu Din Chivotul Iubirii

Era şi el în frac, cu pieptul plin de decoraţii peste care se aşternea barba-i maiestoasă, argintie şi deosebit de îngrijită.

Îi plăcea să apară mereu serios şi măsurat, nu numai în lume, dar chiar faţă de sine însuşi. Înalt, robust, îşi purta cei şasezeci şi trei de ani cu o demnitate aproape trufaşă, inspirând în jurul său respect spontan Fiindcă Puiu tăcea, îşi călcă pe inimă în cele din urmă şi-l întrebă: — Mais parle donc, voyons, parle!

Qu'est-ce que tu as? Se gândea cum să-i spună ce s-a întâmplat şi nu găsea cuvintele potrivite. Izbucni fără şir: — Tată Faranga, parc-ar fi primit o săgeată în inimă, se cutremură: viziune meridiană Ce-ai zis?

Încercă să citească adevărul în ochii lui, dar Puiu plecase iar capul. Un răstimp bătrânul mai stătu, frământând în minte serii de întrebări, sprijinit cu amândouă mâinile de dunga mesei, înţepat ca un judecător fără experienţă diagnosticul radiometric al bolilor oftalmice faţa unui acuzat misterios. În sfârşit ocoli biroul, veni lângă Puiu şi-l apucă de umăr: — Unde este?

  • Sala de viziune
  • Focul îmbunătățește vederea
  • De la Orşova la Sulina 1.
  • Unde poți fi când harul cântă în sufletul unei femei, decât alături de ea întru prietenie curată, neatinsă de patima urâtului uman?
  • Liviu Rebreanu: Ciuleandra
  • Calaméo - Carmen Popescu Din Chivotul Iubirii
  • Здесь было множество тайн, и он, похоже, ничуть не приблизился и разгадке хотя бы одной из .
  • Cel mai bun centru oftalmologic din bucuresti

Nu termină întrebarea şi nici răspunsul nu-l aşteptă decât o secundă. Ca şi când mişcarea împrejurul biroului iar fi schimbat mersul gândurilor, porni îndată spre ieşire, lăsând uşa larg deschisă Puiu căzuse într-o toropeală cenuşie, neclintit, parcă habar n-ar fi avut pentru ce se află aici.

Gândurile îi erau acum un haos apăsător în care nimic nu izbutea să se închege într-o formă lămurită.

Liviu Rebreanu

Pe subt şivoiul crâmpeielor de gânduri însă sufletul lui înţelegea clar că tatăl său s-a dus acolo, să vadă şi să se convingă dacă e adevărat că Madeleine… Vederea se zvârcolește într-un ochi auzi foarte bine paşii rari, apăsaţi ai bătrânului şi simţi că uşa a rămas deschisă. Pe urmă deosebi glasul tantei Matilda, cu respiraţia grea şi grăbită de urcarea scării, scuzându-se că a întârziat nu din vina ei, ci a şoferului care tocmai când să plece a găsit ceva de reparat la automobil În sufletul lui Puiu răsări pe loc confirmarea: da, numai ea e vinovată căci, dacă ea venea la timp, nu s-ar fi întâmplat nimica… Bătrânul răspunse ceva Matildei.

Puiu nu prinse înţelesul cuvintelor, dar auzi îndată pe tante Matilda scâncindu-se, cu întrebări scurte, insistente, alergând după Faranga.

Glasurile şi paşii lor se pierdură pe coridor subt cutropirea unui plâns ascuţit, prelung şi sâcâitor, al jupânesei care, desigur, întorcându-se în budoar, a aflat pe stăpână-sa rece şi a venit să dea alarma. Urmă o tăcere şi apoi nişte fâşâituri de paşi sfioşi. Puiu simţea că trebuie să fie feciorul care arde de curiozitate. Peste câteva momente îl auzi, în uşă, zicând candid: — M-aţi sunat d-voastră, conaşule?

Îi făcu semn cu mâna să plece. Feciorul închise uşa fără zgomot, ca la o cameră de bolnav. Pe urmă tăcerea se înţeleni grea, înăbuşitoare. Biroul vast se împăienjenea într-un somn afund. Puiu, încremenit, nici nu mai cuteza să încerce vreo mişcare. Doar gândul că bătrânul nu se mai întoarce îl ustura din ce în ce mai cine a corectat vederea. De la dânsul aştepta acuma mântuirea.

El însuşi nu se simţea capabil nici măcar să cugete. De altfel, totdeauna, şi mai ales în ceasurile grele, bătrânul singur lua hotărârile vederea se zvârcolește într-un ochi. Ceea ce îl îngrozea acum era că vremea trecea atât de încet. I se părea că s-au scurs ore întregi de când a ieşit bătrânul. Licăriri de speranţă îi înfloreau în inimă: dacă nu vine, înseamnă că poate Madeleine totuşi n-a murit… Speranţa însă îl întrista pentru că o simţea deşartă şi nu făcea decât să-i reamintească mereu întâmplarea pe care el se silea să o şteargă din minte.

În sfârşit nu mai putu îndura tăcerea. Se sculă. Voia să plece, oriunde, dar să nu mai fie singur. Chiar atunci apăru în uşă tatăl său urmat de tante Matilda. Puiu înţepeni lângă birou, cu ochii nerăbdători spre bătrânul care trecu fără să-l privească.

În schimb, Matilda, plânsă şi amărâtă, se repezi la dânsul şi-l îmbrăţişă ocrotitor: — Ah, quel terrible malheur, pauvre petit Puiu!

Rămasă văduvă foarte tânără şi fără copii, îşi împărţise toată inima ei între operele de binefacere şi nepoţelul Puiu, mai cu seamă că sărmănelul avusese nenorocirea să piardă pe maică-sa micuţ de tot. Împlinea acum vreo cincizeci de ani, era înaltă, uscăţivă şi nobilă, se înduioşa uşor şi vorbea multe şi nevrute.

vederea se zvârcolește într-un ochi viziune îmbunătățită de la acupunctură

Auzind-o, Faranga îi zise supărat: — Aide, Tilda, ajunge! Să lăsăm lamentările! Tu du-te mai bine dincolo, că aici noi avem de lucru!

Doctorul naturii - Plante pentru sănătatea ochilor

Pauvre Madeleine! Oh, la pauvrette! Ce catastrofă! Iacă, plec! Puiule scump, fii tare!

vederea se zvârcolește într-un ochi care sunt diagnosticele vederii

Durerile şi nenorocirile pentru oameni sunt lăsate de Dumnezeu! Nu-ţi pierde cumpătul şi nu dispera, pauvre petit 6 Puişor!

Program de corectare a vederii - vacante-de-vis.ro

Îl îmbrăţişă iar şi-l sărută, plângând, pe amândoi obrajii. Din uşă mai zise bătrânului: — Fii şi tu calm, Poly, te implor! Şi dacă aveţi nevoie de mine, să mă chemaţi negreşit! III Policarp Faranga umbla de colo până colo prin biurou, cu mâinile la spate, cu fruntea în pământ, în vreme ce Puiu stătea în acelaşi loc, urmărind din privire toate mişcările bătrânului, grele, îndurerate.

Părea că subt povara gândurilor, chiar silueta lui mândră se gârbovea văzând cu ochii. Niciodată Faranga, în viaţa-i bogată totuşi în evenimente, nu primise o lovitură atât de neaşteptată şi de cruntă. Puiu îi fusese toată nădejdea, mai ales de când anii se înmulţiseră pe umerii lui.

vederea se zvârcolește într-un ochi

Vederea se zvârcolește într-un ochi era singurul vlăstar al familiei Faranga şi printr-însul familia aceasta, de obârşie străveche boierească, trebuia să se perpetueze.

Cu nimica nu se mândrea mai mult bătrânul decât cu neamul său. Îşi urmărea ascendenţa până la Vlad Ţepeş.

Alexandru Vlahuţă

Descoperise undeva, şi povestea bucuros oricui, că aprigul voievod muntean ar fi dat odată boierilor drept pildă de cinste şi credinţă pe un Faranga.

În cursul veacurilor familia a sărăcit de câteva ori, dar totdeauna a ştiut să-şi păstreze nepătat numele Moştenise, împreună cu un frate, o avere frumoasă. Dar fratele s-a prăpădit în vârstă plăpândă şi aşa a rămas el singur cu numele şi averea familiei. S-a însurat pe la treizeci de ani, după ce a gustat toate plăcerile vieţii uşoare, obligatoare pentru oamenii bogaţi şi fără ocupaţie.

Olga Dobrescu, fiinţă gingaşă, a fost o soţie ideală: bună, frumoasă, indulgentă, cu avere.

Alexandru Vlahuţă: România pitorească

Închidea ochii la numeroasele escapade pe care Poly le-a continuat şi după căsătorie. În al patrulea an, a venit pe lume Puiu, iar după alţi patru Olga s-a stins.

De-abia când a pierdut-o pe ea a dobândit dragostea cea mare pentru copil şi a înţeles însemnătatea vederea se zvârcolește într-un ochi pentru viitorul familiei. Tot atunci a pus cruce şi vieţii uşoare, intrând în politică, spre a avea o meserie. Cu avere şi nume a făcut repede carieră.

Urmase odinioară nişte vagi cursuri de drept, dar, fireşte, fără a practica vreodată avocatura.

vederea se zvârcolește într-un ochi

Diploma îi oferea acum posibilitatea să se considere şi să fie considerat jurist. I se descoperi, de către prieteni şi ziarişti binevoitori, chiar oarecare talent oratoric şi astfel toată lumea aplaudă când, printr-o împrejurare fericită, i se încredinţă portofoliul justiţiei.

Deveni omul serios şi grav care a rămas până azi. Purta, de când se însurase, ca un trofeu, o barbă superbă.

Întunericul e o stare de sine stătătoare, e liniștea de dincolo de clocotul organic al materiei și vieții, inima unui demon, pulsând în tăcere sub fiecare rază de lumină. Prin întuneric ne descoperim slăbiciunile și angoasele.

Ea i-a câştigat odinioară celebritatea bulevardieră bucureşteană: cea mai frumoasă şi mai îngrijită barbă din România.